sâmbătă, 2 iunie 2018

Cu dor

    Sunt ani de când nu am mai scris, era o vreme în care mă credeam specială pentru că puteam așeza într-o pagină cuvinte, cuvinte cu emoție și sens, dar a urmat vremea în care aveam să mă sperii de ceea ce puteam face cu literele. Și uită-mă iar aici, în colțul de ieri. Nu pune întrebări, nu am răspunsuri. Din când în când mi se face dor de vise și de cuvinte, nu am uitat să scriu, ci am uitat că atunci când scrii nu ai voie să pui limite, iar eu am pus multe, prea multe...și, copilă, știi că nu merge așa. Dacă te întrebi ce fac, am crescut, am făcut multe..prea multe.   Mă căutam printre fiecare părticică, eram nemulțumită și neîmplinită, am scris mult atunci...mult despre mine, mult despre voi; uneori mai caut rămășițe de atunci pentru a izbuti un nou act de creație, însă oriunde m-aș duce nu mai aceeași persoană deși, în fond, sunt alimentată de același viciu sadic de fericirea, doar că acum perspectiva e întoarsă la nouăzeci de grade: nu e agonie și nici e extaz...e relitatea fericirii, pe care ochii verzi și tenul măsliniu mi-o aduc secundă de secundă. Nu mai scriu mult despre mine, scriu mult despre el; vezi? Pornisem de o idee aparent inexactă și macinatoare și am ajuns la unica concretețe a vieții mele: EL, el ce-mi contopește agonia și extazul și le face să fie indispensabile. Nu le alungă, le accepte...deja știe că în absența lor revelația și imaginația mea s-ar pierde, iar eu cine să mai fiu?  Tu cine mai esti?
În agonia lui, omul, este înclinat spre revelație, spre creație...în acea clipă își vede steaua ...se vede pe el și se vrea altul, se cercetează și se află. Doar în clipele de zdrobire este tentat să își plece capul spre cercetare, spre patimă și dezambiguizare, în rest e un simplu cercetător ce explorează atât cât îi este suficient.Ar părea diferite, dar agonia și extazul sunt fondate pe aceeași temelie, cea a iluziei și a împlinirii, agonia e stârnită de iluzie și răpusă de împlinire, în schimb fericirea e provocată de împlinire și doborâta de iluzie.Când suntem fericiți celălalt e cauza, când suntem triști noi suntem vinovații. Astfel că agonia fericirii e rana pe care omul și-o deschide singur pentru cercetare. 
 

miercuri, 14 decembrie 2016

Fără noimă

   La linia 2 se anunțase tren în direcția PIPERA pe când eu născoceam după un gram de idei pierdute în abisul existenței de la final de studenție. M-am strecurat ușor printre alte și alte chipuri zvelte ce-și dansau somnul în culoarul ce părea că nu se mai termină, am fugit în mintea  mea spre peron, dar m-a lovit o treaptă înainte de a răzbi. Bucureștiul subteran e obosit de idei și nemulțumiri, e trist și uitat în scările rulante, parcă-l văd sub chip dur, așezat pe trepte...tăcând. E așa greu să taci când curentul ce-ți pătrunde în ureche te face să  spui noroi, iar el tace. În tren plutesc crucile gândurilor false, oamenii se desprind de măști și-și continuă existența în stil tipic, aș spune că în metrou, pentru o clipă, în călătoria spre oriunde, avem planuri comune: mi-e foame, mi-e dor, mi-e somn, mi-e...orice mă face să protestez și mi-e orice din ce-mi lipsește în clipa prezentă. Și cum să-i spun celei ce sunt că vreau să tac în Bucureștiul subteran, cum să-mi aduc mie celei de azi un omagiu al celei de ieri? Pretind că în banalitatea clișeică a întrebării zace esența de la final de zi, când vreau să pot avea idei. Imaginația îmi naște fantasme, cu și despre tot, pe care mintea mi le refuză, a pierdut gramul ce-l avea cândva.

De ce scriu oamenii? Nu cred în voci așa cum nu cred în liniștea Bucureștiului, noi toți suntem un București în interior, căci e haos si iubire, durere și alinare; ar trebui să scriem pentru copilul ce visa că într-o maine trenul îl va duce departe, nu că-i va fi confident, casă și acasă. Vagonul tipă, e încărcat de nimicuri înconjurătoare ce se lipesc pe scaune, e psihologul din drumul spre oriunde, e cel pe care-l tânjești și-l detești de aici și până acolo...

sâmbătă, 27 august 2016

Păianjenul din minte

      Se apropie cu pași timizi, nu lasă zgomot și nici urme, nu vrea să-i afli apropierea, l-ai putea asemăna cu un păianjen al sufletului. Îl simți? Eu, același, l-am zărit cum se clătina în lupta cu avalanșa versurilor triste, parcă ar fi vrut să-ți ia în râs imaturitatea, dar nu putea, era izbit de gălăgia ideilor halucinante. Nu cred că aș putea fi gazda unui asemenea păianjen, știu că sunt damnată cu imaginația, probabil această boală, în timp, își schimbă reacțiile. Acum e o insecta ce-și țese pânza pe cordul meu. Straniu lucru-i  ființa... Stranie ai fost și tu mamă că ai lăsat liberă în lume un om prea mic și prea puternic, oare tu n-ai crezut ce se va instala în mintea-i frageda, n-ai văzut în ochii pruncului ce demon îl pândește sau n-ai vrut tu să-l vezi? Dar mai greu din toate astea nu-i cu ființa sau insecta...e cu timpul ce-n  himeră te transformă. Da, suntem demonii proprilor idei, știi bine că nimic nu egalează drama născută din cuvinte reinterpretate într-un mod prielnic zâmbetului stins.
     Omul e un amestec incert și instabil de emoție, dorință și durere. Emoția e dorința sălbatică de a tresări la fiecare adiere prematură, răpusă de durerea din final...nu-i finalul cel sumbru, ci e agonia din care păianjenul respiră. Ce e durerea ? E dorul, e finalul unei conversații ce-ți împingea emoția în neputință. În agonia lui, omul, este înclinat spre revelație, spre creație...în acea clipă își vede steaua și o înalță, uită de reproșuri și se ascultă, își închide demonii și-și iartă păianjenul. Doar pus față în față cu  durerea, emoția și dorul, agonia și extazul este tentat să își plece capul spre cercetare, spre patimă și dezambiguizare, în rest e un simplu cercetător ce explorează atât cât îi este suficient.Ar părea diferite, dar agonia și extazul sunt fondate pe aceeași temelie, cea a iluziei și a împlinirii, agonia e stârnită de iluzie și răpusă de împlinire, în schimb fericirea e provocată de împlinire și doborâta de iluzie.Când suntem fericiți celălalt e cauza, când suntem triști noi suntem orice. Astfel că agonia fericirii e rana pe care omul și-o deschide singur pentru cercetare, iar el, omul, rămane produsul dorinței, emoției și durerii...
   Ascultăți păianjenul din minte, nu-l lăsa să intre în suflet.


   

duminică, 6 martie 2016

Cugetări

    La fiecare doua minute în inima pământului mișună pași grăbiți, e plin de suflete ce aleargă. E liniște pe chip, doar fruntea se mai încrețește când apare câte un gând haotic. Trec azi, trec mâine, trec mereu; din când în când stau să îi privesc, îmi imaginez poveștile lor de viață, caut suflete calde și mâini curate și atunci, căutându-i pe ei mă regasesc pe mine.
 Unde ai fost copilă?Iar ai uitat să scrii, să trăiești pentru asta... Nu-mi răspund, continui să privesc. Las tăcerea sufletului meu să dea glas minții.
Unde ne sunt oamenii? Am zărit atâtea chipuri azi, încât mi s-a invadat organismul cu dor, cu dor de tine. Te vedeam printre toți trecătorii, minune cu ochi verzi. La 7 metri, în adâncuri eu stau și zâmbesc...  Îmi tace gândul, nu-l trezesc, m-ar mișuna cu idei pătimașe născute din boala imaginației. Sunt mult prea departe de lumina zilei, ar suna bine o beție cu cântec, până la urmă departe de zi poți fi ce vrei tu, poți avea ce vrei...
    E unul din momentele reîntoarcerii, cînd ideile sunt culminate de gîndurile din clipele tale fără tine și simt...simt cum se apropie cu pași timizi, nu lasă zgomot și nici urme, nu vrea să-i afli apropierea, l-ai putea asemăna cu un păianjen al sufletului. Îl simți? Eu, același, l-am zărit cum se clătina în lupta cu avalanșa versurilor triste, parcă ar fi vrut să-ți ia în râs imaturitatea, dar nu putea, era izbit de gălăgia ideilor halucinante. Nu cred că aș putea fi gazda unui asemenea păianjen, știu că sunt damnată cu imaginația, probabil această boală, în timp, își schimbă reacțiile. Acum e o insecta ce-și țese pânza pe cordul meu. Straniu lucru-i  ființa... Stranie ai fost și tu mamă că ai lăsat liberă în lume un om prea mic și prea puternic, oare tu n-ai crezut ce se va instala în mintea-i frageda, n-ai văzut în ochii pruncului ce demon îl pândește sau n-ai vrut tu să-l vezi? Dar mai greu din toate astea nu-i cu ființa sau insecta...e cu timpul ce-n demon te transformă,,n-am să pot și n-am să vreau în mine să-l primesc căci mă face  iar, aceeași pată de sânge fără vlagă din anii adolescentini. Cât de ciudați suntem noi, ne îmbibăm mintea în idei cu tente dramatice, ne uităm ființa și ne cerșim sufletul, la fiecare doua minute îmi calmez demonii, la fiecare secundă tu-mi apari în gând și mă alini, de n-ai ajunge, n-aș ieși.
   

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Ritual de rutină

    Ce se întâmplă în vis, rămâne acolo... sau, cel puțin, așa ar fi corect pentru psihicul tău și-al meu. M-am trezit cu o dorință nebună de a interzice visului să mă tulbure. Am visat că sunt mică și-am o carte pe genunchi, un creion în mână și-o foaie pe față, eram eu și imaginația. Singura de care fug în același timp în care o caut.
    Îmi dau seama cum, în vis, îmi amintesc ce-mi doream, ce înca n-am uitat. Departe de ziua de azi, voiam să scriu, să scriu cu sau fără noimă, să scriu despre mine și tine, despre ei și despre noi. În realitate, ascund visul, pierzându-ma printre frunze. Copilul a crescut, sufletul nu.
   Înainte să visez fiecare zi mi se termină cu același ritual al refacerii și limpezirii printr-o plimare. Cu fiecare pas pe care îl fac am impresia că mai scap de un of si mă mai eliberez de un gând. Soarele avusese multă putere, chiar a topit din gheața ce începuse să se așeze pe cord, dar eram prea ocupată pentru a mă preocupa, așteptam momentul înserării, așa realizam că mai trece o zi și sunt tot mai aproape de tine. Am vrut mereu o stea a mea iar noaptea mi le dă pe toate, pot să îmi iau stele de la lumina neoanelor, a farurilor...sunt înconjurată de lumini, dar e beznă. Pașii mei sunt independenți, cunosc drumul si calea, chiar dacă în lipsa ta par a fi o mașinărie.. căci, drumul meu e cel de întoarcere. Și, totuși, luna a venit mai grațioasă si mai mândră, ștersese urma soarelui și liniștise. Parcă prea multa liniște înspăimantă, tăcerea glorioasă se simte puternic în sufletul unui muritor.
 E seară, e liniste, e frig...ești tu în mine.
Merg, nu aud, nu văd, nu ascult, doar îmi las corpul liber și îngreunat de eșarfa parfumului tău și de geaca atingerilor tale, le iau peste tot cu mine. Nu mă sperie liniștea, dar îmi trezește imaginația și de ea mă tem. E mai puternică ca Soarele de peste zi si mai mare ca Luna de acum, nu o pot controla...deși, sincera sa fiu, nici nu am încercat. Nu i-am pus limite pentru că asta însemna să o trădez. Trădarea implică razbunare, timp pierdut și vise de copil fără copilarie. 
   Seara scriu, în vis sau pe sufletul tău, doar el mă ascultă, e cartea mea... De ce nu-mi amintesc ce scriu în vis? Merg la tine în suflet să-mi aflu povestea, vin cu frunze și miros de la toamna noastră, deschide-te...